Seara înainte de culcare, de obicei Pavel îi spunea tatălui: „Tată, hai să mă scoli și pe mine.” Voia să meargă la vie.
Din vocea lui Pavel înțeleg că-i îi plăcea să fie acolo. Îl atrăgea ritmul acela de dimineață, munca făcută repede, oamenii adunați împreună. În unele zile plecau câte 15 oameni. Își luau mâncare de acasă, coceau cartofi la foc și mâncau cu toții acolo. Domnul Vasile, tatăl, își amintește că locul avea ceva aparte. Pădurea era aproape, aerul era curat și parcă mâncarea avea alt gust. Spune chiar că erau oameni care ar fi mers acolo și fără bani, doar pentru atmosfera locului.
Știu că mulți din cei care vor citi această poveste, au aceleași amintiri și pentru asta încep nu cu reușitele, dar cu via lor.
De la 2 rânduri de vie la 8 ha acum
Multă vreme la ei nu s-a vorbit despre etichete, turism sau cupajuri. În familia Tătaru se făcea vin de când se țin minte. Iar la sfârșitul anilor ’90, familia producea deja cantități mai mari și vindea vin vărsat, inclusiv în România. Cumpărau și struguri de la oamenii din sat, până când a apărut o întrebare firească: dacă tot cumpărăm atâția struguri, de ce să nu avem mai multă vie, a noastră?
Așa a început creșterea, prin bucăți de pământ cumpărate una după alta. Familia spune că au pornit de la 2 rânduri de vie rămase de la bunici și colhoz. Apoi au mai cumpărat de la vecini câte o bucată de pământ, cinci sau zece ari, au completat plantațiile, pe altele au plantat din nou. Astăzi familia vorbește despre aproximativ 8 hectare de vie plantată.
Vinul din beci trebuia, la un moment dat, să ajungă în sticlă
Trecerea adevărată spre vinul îmbuteliat s-a produs în jurul anului 2019.
Familia era deja înscrisă în sistemul vitivinicol, iar printr-un program de sprijin a USAID a apărut posibilitatea de a face pasul de la producția de vin făcut acasă la una mai bine echipată și mai sofisticată. Așa în gospodăria lor au venit vase de fermentare, sisteme de răcire, recipiente pentru păstrare și, ulterior, o presă mai performantă. O parte din investiții era acoperită prin proiect, iar o parte trebuia asigurată de familie.
Pentru mine transformarea pare logică, pentru ei atunci nu era.
Tatăl povestește că nici nu-și imagina că va ajunge să îmbutelieze vin. Când i s-a spus că o sticlă de la un mic producător ar putea începe de la 70–80 de lei, reacția lui a fost cea a lui Toma necredinciosul. În magazine vedea vinuri mult mai ieftine și își făcea calculele: struguri, muncă, sticlă, producție. Cum să vinzi tu, un producător mic, cu așa bani?
Ani mai târziu, tot ei au ajuns să-și trimită vinurile de la Crama Tătaru la concursuri internaționale și să vândă sticle la prețuri pe care atunci nici nu și le puteau imagina. Dar până să vorbim de medalii mai e ceva de știut.
Tatăl, Vasile Tătaru a învățat vinul acasă. Fiul, Pavel Tătaru l-a studiat la universitate
„La mine totul s-a făcut din plăcere” este felul subtil a lui Vasile Tătaru de a spune că nu este vinificator de profesie, dar că a învățat vinul făcându-l. Și e perfect așa, pentru generația lui e firesc.
Pavel, a mers să studieze deja ce văzuse acasă. A studiat horticultura la Iași și apoi a făcut un master în vinificație. Mi-a povestit cu entuziasm despre anii de studii, degustări, profesori cu care discutau despre vin, practică, cules de struguri. Pentru el, universitatea a fost, într-un fel, o continuare a muncii pe care deja o cunoștea de acasă.
Ascultându-i acolo, mă gândeam cât de frumoși sunt ambii, se corectează, se provoacă și cresc împreună. Experiența tatălui nu este înlocuită de școală, și școala fiului nu este anulată de tradiție. Exact cum cresc, într-o familie, 2 generații.
Primele 2.000 de sticle cu eticheta Crama Tătaru
Prima producție îmbuteliată a fost mică, în jur de 2.000 de sticle și aproape jumătate au fost date cadou – rudelor, prietenilor, cunoscuților.
Explicația tatălui este extraordinară: dacă dai unui om o sticlă, poate o bea doar cu soția lui și povestea se termină acolo. Dacă vrei să te afle și alții, trebuie să ajungă vinul și pe alte mese. Așa că ei făceau cadouri 2-3 sticle deodată.
Astfel vinul Crama Tătaru a început să circule. Din mână în mână. Din casă în casă. Din om în om.
Noi astăzi îi spunem recomandare, community marketing, ei o numesc, mai simplu: „din vorbă în vorbă”. Și mult timp acesta a fost cel mai puternic instrument de promovare al lor.
Apoi au mers la târguri la Chișinău, apoi la târgurile din Iași, apoi Suceava. Azi clienții pot deschide poarta cramei în orice zi a săptămânii și să cumpere vin.
Medalia de aur pe care n-au crezut-o din prima
În 2022, un Cabernet-Merlot din recolta 2021 a obținut medalie de aur la un concurs de la Berlin.
Reacția familiei spune mai mult decât premiul. Au sunat pe cineva din asociație ca să întrebe dacă, într-adevăr, vinul lor luase aur.
„Da, ați luat. Felicitări.” Abia atunci s-au bucurat.
Cu un an mai devreme, aproximativ 1.500 de sticle de Aligoté produse de Crama Tătaru obținuseră medalia argint la un concurs din Coreea de Sud. Rezultatul i-a făcut să creadă și mai mult în acest soi și să continue plantările.
Ascultându-i pe ei mi-am dat seama că medaliile există și contează, inclusiv, pentru a oferi încredere acestor familii care încă se văd, pe sine, ca un producător mic de la sat.
Ce le-au spus 2 vinificatori cehi care le-au vizitat crama?
Uneori nici familia Tătaru nu știe cine urmează să le intre pe poartă. Au venit ucraineni, germani, francezi, finlandezi cu rulote și mulți români care trec pe traseul dintre Chișinău și Iași. Unii opresc pentru o degustare și pleacă mai departe cu câteva sticle, alții rămân mai mult, stau de vorbă, vor să vadă via, iar câțiva au cerut chiar să-și instaleze corturile lângă plantație. Într-un loc în care, cu doar câțiva ani în urmă, ideea de a primi turiști străini nici măcar nu făcea parte din plan, oamenii au început să vină din proprie inițiativă.
Și cu mândrie în voce, aproape ambii concomitent îmi spun că acum oamenii din Europa au început să caute Moldova pe hartă și să ne viziteze. Și motivul e destul de simplu!
Recent au avut în vizită 2 vinificatori cehi care au venit să viziteze țara împreună cu soțiile lor. Au și ei plantații mici, de familie. Când i-au întrebat de ce nu au ales Franța sau Germania, țări viticole mult mai cunoscute și mai apropiate de ei, cehii au răspuns că deveniseră curioși să vadă unde este țara aceea ale cărei vinuri „tot iau atâtea medalii”.
Eu cred că prin asta e mai mult ca evident că vinul încetează să mai fie doar vin, devine o carte de vizită, o invitație și uneori chiar un punct concret pe hartă.
Dar cei mai importanți vizitatori au venit din Italia
Dacă povestea celor două familii din Cehia spune ceva despre felul în care străinii încep să descopere Moldova, o altă întâmplare mi se pare și mai apropiată de noi, cei plecați.
Într-o zi, fără programare și fără să cunoască familia Tătaru, la poarta cramei a ajuns o familie originară din Bălți și stabilită în Italia. Nu veniseră pentru că îi trimisese cineva anume și nici pentru că aveau rude acolo. Își construiseră singuri un traseu prin cramele mici din Moldova.
Voiau să vadă producătorii, nu doar să cumpere vin. Voiau să intre în curte, să afle cine îl face, să stea de vorbă cu oamenii și să aleagă sticle de vin din locuri pe care le-au văzut cu ochii lor. La Crama Tătaru au cumpărat aproape câte o sticlă din fiecare vin și le-au luat cu ei în Italia.
Povestea aceasta mi-a rămas în minte pentru că spune ceva foarte simplu despre relația noastră, a diasporei, cu Moldova.
Crama Tătaru nu este gata încă
Familia Tătaru încă are multe de făcut la cramă. Au cumpărat un teren lângă gospodărie și vor să construiască un spațiu de producție mai bine organizat, în care să poată controla mai atent temperatura, să răcească strugurii înainte de procesare și să lucreze mai precis fiecare etapă. Dacă aș fi rămas acolo încă câteva ore, probabil că Vasile și Pavel Tătaru ar fi continuat să-mi explice procesul de vinificație până la ultimul detaliu. Au felul acela de a vorbi despre vin în care informația tehnică se amestecă imediat cu o amintire, o întâmplare din vie sau o discuție dintre ei. Și tocmai această energie spune mai mult despre continuitatea cramei decât orice plan de dezvoltare pus pe hârtie.
Și acum, privită de la capătul poveștii, evoluția lor pare aproape logică. Familia a pornit de la 2 rânduri de vie, a cumpărat treptat bucăți de pământ, a plantat, a făcut vin și l-a vândut ani întregi vărsat. Apoi au îmbuteliat primele 2 mii de sticle, dintre care aproape jumătate au fost împărțite între rude și prieteni pentru ca vinul să înceapă să circule. Au mers la târguri fără să știe exact cum se face promovarea, au învățat din mers, au trimis vinurile la concursuri și au avut nevoie să sune pe cineva ca să se convingă că medalia de aur era într-adevăr a lor. Astăzi, oameni veniți de la sute sau chiar mii de kilometri le deschid poarta și întreabă dacă pot gusta vinul lor.
Dar când mă gândesc la povestea lor, nu-mi rămâne în minte prima medalie și nici numărul de hectare. Mă întorc la început, la un copil care, înainte să adoarmă, îi cerea tatălui să nu plece dimineața fără el la vie.
„Tată, hai să mă scoli și pe mine.” Atunci nu exista încă nicio cramă în imaginația lor. Exista doar o vie în care trebuia să ajungă înainte să vină căldura și un copil care voia să meargă împreună cu tatăl lui.
Restul s-a construit în timp.
Te invit să bați la poarta Cramei Tătaru, la Pitușca raionul Călărași, și să te lași primit(ă) ca oaspete, pentru că familia Tătaru fac asta cu mare grijă și atenție!
Instagram : https://www.instagram.com/crama_tataru
Facebook: https://www.facebook.com/share/19dfa95rPp/
Și linkul la locație pe Google Maps: https://maps.app.goo.gl/N8QqAVpzk928c2GN9?g_st=aw
Lasă un răspuns